Sculptorul Petre Scurtu, din Bala de Sus
Petre Scurtu
Domnul Petre Scurtu care a trăit mulţi ani în Bucureşti, unde a deprins şi gustul pentru sculptură, s-a pensionat pe caz de boală şi s-a retras de mulţi ani în satul Bala de Sus. Are acum venerabila vârstă de 85 de ani, este bătrân, grav bolnav şi aproape uitat . Pentru lumea obişnuită a satului el reprezintă un om excentric, un fel de personaj atipic. El a sculptat şi a scris cărţi pe care le-a publicat cu banii adunaţi cu destulă dificultate din creşterea animalelor. La poartă are un fel de gazetă a satului în care afişează principalele evenimente petrecute în localitate. Aceasta funcţiona încă de pe timpul comuniştilor pentru care Petre Scurtu a fost o persoană destul de incomodă.
Pe gardul de la intrare te întâmpină figurile strămoşilor despre care vorbeşte cu mândrie recunoscând că aceştia reprezintă treptele vieţii, cu o valoare simbolică pentru că sculptorul recunoaşte:
Treptele vieţii sunt ale tuturor oamenilor, sunt momente bune şi rele ale vieţii. Le-am lucrat acum 20 şi ceva de ani în urmă din piatră de râu, ciment şi marnă din dealul Gevrinul.
La intrarea în casă, pe partea stângă, sculptorul şi-a conceput un atelier pe care n-a avut ocazia să-l utilizeze deoarece viaţa la ţară l-a sufocat şi a rămas tot mai puţin timp pentru sculptură. Poate că acest lucru este bine figurat printr-un basorelief sculptat pe faţada casei reprezentând un vultur care ciuguleşte din spatele unui om, sugerând condiţia prometeică a artistului.
Încă de la intrarea casă ai impresia teribilă a unui contact cu haosul şi formele ciudate ale lui. Te întâmpină câteva obiecte de provenienţă naturală: rădăcini şi pietre cu forme ciudate găsite pe Valea Râienilor. Dintre ele am remarcat două « babe » în miniatură, sculpturi care seamănă izbitor cu Babele din Bucegi. Sunt şi câteva obiecte din neolitic, topoare de piatră şi resturi ceramice din Gevrinu, despre care sculptorul susţine că ar fi de origine dacică. Am remarcat un opaiţ vechi şi câteva obiecte din lemn pietrificat cărora artistul le-a dat diverse nume.
Casa te uimeşte tocmai prin dezordinea ei, prin acest haos care domneşte înăuntru. La parter sunt obiecte de arheologie şi câteva sculpturi în piatră. Pe o scara încă neterminată, printre sculpturi şi obiecte vechi se ajunge la etaj unde, într-o sală de dimensiuni mari sunt expuse pe mese simple,sub forma unor capre din lemn, sculpturi grupate după intuiţia creatorului.
Domnul Scurtu mi-a spus că sunt peste 200 de sculpturi în această locaţie şi că i-au luat vreo 10 ani din viaţă, cu unele întreruperi:
În Bucureşti am sculptat vreo trei ani. Când am venit aici am lăsat-o mai moale că nu mai aveam timp, dar eu lucrez rapid atât în concepţie cât şi în execuţie. Am avut 9 expoziţii de sculptură, patru numai în Valea Prahovei: două la Sinaia, una la Buşteni şi alta la Valea Ţapului, patru la Bucureşti şi una la Giurgiu. După revoluţie le-am avut şi la Muzeul din Severin, dar abia am mai putut să le scot de la ei din depozit.
În 1971 am luat locul al II-lea pe ţară la concursul artiştilor amatori şi cu premiul pe care l-am primit am reuşit să le aduc pe toate aici la ţară. Am lucrat în lemn, piatră şi os şi sculpturile sunt unicat. Nu vreau să vând nimic, mai bine le dau foc la toate.
Am vizitat această expoziţie a domnului Scurtu având privilegiul ca fiecare sculptură să fie luată în parte şi să-mi ce reprezintă în viziunea sculptorului.
Una dintre sculpturi care te întâmpină la intrare se numeşte Încrengătură şi împletitură galactică şi reprezintă o rădăcină imensă de fag pe care a adus-o cu carul şi a curăţat-o bine câteva zile urmând s-o lăcuiască. Alta poartă numele Terra cu coadă şi sugerează un fel de cometă, aşa cum susţine sculptorul că a fost Pământul în primii ani ai existenţei sale.
Sunt câteva sculpturi care sugerează această viziune astronomică fabuloasă a cercetătorului care susţine că pământul a avut un impact deosebit cu satelitul său Luna, în urma căruia s-ar fi produs numeroase modificări. Unele sculpturi sunt legate de realităţi specific olteneşti, cum este cea din piatră numită Hăulita din Gorj.
Multe reprezintă realităţi ale vieţii sentimentale purtând şi titluri adecvate, de regulă având un caracter satiric: I-am despărţit (o persoană care a intervenit între doi soţi), Plângăreaţa (o femeie care plânge, expresia tristeţii), Vagabondul (un tânăr cu aspect golănesc), Siguranţa ( mai multe capete care privesc o coroană), Sub călcâi (un cap de om speriat aflat sub un picior uriaş). Călcâiul este imens, iar capul omului micuţ. Morala mi-a fost comunicată direct în versuri:
Nu e primul cel dintâi,
Nici ultimul, e firesc
Lumea-i, mare mă-ndoiesc.
Am reţinut nota umoristică şi ochiul atent al celui care ştie să privească lumea şi sub această latură.
Petre Scurtu nu este un simplu sculptor-ţăran şi opera sa nu e lipsită de idei, dar trebuie apreciată în întregul ei, în strânsă legătură cu cărţile pe care le-a scris. Retras la ţară şi întors definitiv la originea lui ţărănească, Petre Scurtu a rămas un om frământat de problemele majore ale existenţei. Acum la vârsta de 85 de ani este bătrân şi bolnav, nu se bucură nici de sprijinul copiilor plecaţi la Bucureşti şi nici de aprecierea sătenilor care l-au considerat ieşit din tiparele comune. Autorităţile locale şi cele judeţene nu-l bagă în seamă şi este gata să dea foc unor opere care reprezintă la urma urmei munca şi singura sa mândrie.
Oare nici acum pe ultima sută de metri nu se poate promova un proiect să i se achiziţioneze sculpturile şi casa pe care şi-a ridicat-o singur să fie renovată şi transformată într-un muzeu, aşa cum şi-a dorit-o omul de o viaţă.
