Liman etern
În ochii tăi m-aş pierde
cât m-aş pierde
în pajiştile lor
cu dorul verde
al unor primăveri nebănuite
în ochii tăi
ce pâlpâie-n ispite
ca-n tainice sclipiri de curcubeie
m-aş cufunda întreg
ca-ntr-o maree
a dorurilor mult zăgăzuite
şi dintre câte-n lume date mi-s
acolo-aş zăbovi
ca pe-un liman etern
la umbra unui tainic vis
Colind
în seara sfântă de ajun
în care-afară tot nu ninge
dacă te-ncearcă remuşcări
iubito rogu-te nu plânge
mi-am înhămat la sănii renii
şi am pornit în gând spre tine
să te sustrag din plasa vremii
şi să te duc unde-i mai bine
departe-n munţii mei cărunţi
acoperiţi cu cetini şi zăpezi
şi-acolo-ntr-o cabană mică
să mi te las ca să visezi
la câte-ai vrea să ţi se-ntâmple
cât ziua alene se mai ţese
şi-n văi se văd jucând mesteceni
cu trunchiuri albe de mirese
Măcar o clipă
ridică-ţi privirea spre cer
pentru o clipă măcar
ca pe un potir
şi
umple- o cu lumină
s-au risipit negurile
trebuie să răsară soarele
Meditaţie
să rămâi numai cu temerile
cu gândurile tale ascunse
îndreptate în interior
ca nişte suliţe în care
ar trebui să te arunci
singur
mesager al cui
şi să mai ai tăria
să te poţi privi suferind
ca-n adâncul unei oglinzi
şi să te contempli murind
Sărbătoarea liliacului la Ponoarele
Pădurea de liliac din comuna Ponoarele, aflată între satele Răiculeşti, Brânzeni, Băluţa şi Ponoare reprezintă una dintre rezervaţiile naturale cele mai importante din ţinutul nord- mehedinţean.
Aici se află câteva specii floristice rare (laleaua sălbatică, frăsinica, vişinul turcesc şi liliacul care a început în ultimul timp să dispară sufocat de alte specii).Şi fauna are un specific anume manifestat prin prezenţa unor specii rare precum broasca ţestoasă, scorpionul şi vipera cu corn.
Timp de aproape 20 de ani cât am lucrat în această comună şi după aceea, de câte ori am ocazia să trec mă fermecă aceste minunate ţinuturi. Abia mai târziu mi-am dat seama că ceea ce atrage atâta puhoi de lume la începutul lunii mai, când se ţine sărbătoarea liliacului aici, este atât frumuseţea anotimpului şi dorinţa omului de a ieşi în mijlocul naturii, cât şi salba de minuni ale locurilor. Căci la Ponoare nu este o natură comună, ci un adevărat mozaic de frumuseţi ale carstului din nordul Mehedinţiului: Podul lui Dumnezeu, Peştera, Dealul peşterii, Câmpurile de lapiezuri, Zătonul Mare şi Zătonul Mic, Steiul Ponorii, Piatra Dajului şi Cheile Băluţii. La acestea se adaugă bisericuţa veche din lemn (1763), Valea morilor, Valea turcului şi nu în ultimul rând oamenii locului cu portul popular, tradiţiile şi credinţele lor. Rare sunt locurile unde s-au îngemănat atâtea minuni dumnezeieşti într-un perimetru aşa de restrâns.
Sărbătoarea liliacului reprezintă una dintre aceste tradiţii ale cărui început se pierde în neguri de vremi. Rădăcinile trebuie să fie, considerăm noi, legate de urcarea la munte, o practică a strămoşilor noştri geto-daci. Denumirea liliacului sau a iorgovanului, cum i se mai spune şi la noi, la fel ca în ţinutul Banatului, ne duce direct cu gândul la sărbătoarea Dragobetelui cu care ar putea fi identificat eroul mitologic Iovan Iorgovan. Mărturii scrise despre începuturile acestei sărbători n-am găsit, după cum am menţionat în lucrarea „Ponoarele,” apărută în anul 2003, dar, stând de vorbă cu câţiva bătrâni din satele comunei, am aflat că, după războiul pentru cucerirea independenţei, veteranii obişnuiau să se întâlnească aici în crovul Prislopului.
Rapsodul Nelu Dumitraşcu mărturisea că străbunicul său se întâlnea cu alţi prieteni din satele vecine, de la Celei ori Isverna, după cum mărturisea şi fostul notar al comunei, domnul Gheorghe Popescu.
Pe vremuri oamenii urcau până la Pădurea de liliac pe o potecă, prin pădure. O asemenea potecă am marcat-o şi eu împreună cu fostul meu coleg, profesorul Ion Vucea şi cu Dumitru Gingu. Abia în anul 1961, până a nu se desfiinţa raionul Baia de Aramă, după mărturisirea domnului Gheorghe Popescu, s-a făcut actualul drum care urcă la pădure, cu ajutorul oamenilor din zonă. Atunci s-au întâlnit la Ponoarele 22 de primari ai comunelor din întregul raion, iar în anul următor s-au ridicat estradele şi domnul profesor Licu Drăgulescu a popularizat evenimentul în întreaga Oltenie.
Atracţia cea mai importantă o reprezentau cântecele, horele şi dansurile populare. S-au întrecut pe aceste estrade lăutari de renume aparţinând tarafului „Doina Cernei”, condus de domnul profesor Doru Căpăstraru: Gică Argint, Cidoiu, Cătăroiu, Nicu Zlătaru şi alţii. Aici veneau fluieraşii din Balta, lăutarii din Izverna ori dansatorii din Obârşia Cloşani. Mi-amintesc aplauzele pe care le-au smuls în repetate rânduri moşul Gheorghe şi Maria Iacobescu ori figura impunătoare de haiduc a rapsodului popular Victor Pârvănescu de la Cerna-Vârf cu nelipsita lui vioară sub braţ. Pe estrada cea mare înconjurată cu crengi verzi de fag şi flori de liliac au cântat câţiva din cei mai renumiţi interpreţi de muzică populară din ţară: Maria Ciobanu, Irina Loghin, Maria Dragomiroiu, Angelica Stoican, Domnica Trop, Mariana Drăguţ, Gheorghe Roşoga la care se adaugă interpreţii mai tineri: Irina Zoican, Luciana Văduva, Nina Predescu, Olguţa Berbec, Liliana Bunceanu, Ion Dumitraşcu, Ion Raicu, Nicuşor Micşoniu şi alţii. Oamenii, aşezaţi pe covorul verde al ierbii sau pe pături ca la picnic ascultă, schimbă impresii şi aplaudă cântecele care umplu pădurea şi văile.
În celelalte crovuri se ascultă altfel de muzică, se încing hore, servindu-se mici şi bere. Pretutindeni e o petrecere pe cinste şi un flux permanent de oameni cu feţe îmbujorate şi zâmbitoare.
Floarea liliacului a devenit expresia bucuriei şi a iubirii, aşa cum o prezenta Alexandru Macedonski în poemul „Noapte de mai”:
„Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul a-nflorit”
Această legătură între motivul florii de liliac sau de iorgovan şi iubire este prezentă peste tot în cântecele populare legate de zona Ponoarelor. Într-un asemenea cântec al regretatei interprete Mariana Drăguţ am găsit versurile:
„Vino, nană, la Ponoare
C-a dat liliacu-n floare,
Vino-n mijloc de pădure
Să fiu numai eu cu tine.”
Mândra sau iubitul (nana) îşi fac conacul în aceste locuri dragi şi se aşteaptă unul pe altul cu neliniştea iubirii-n suflet:
„Liliacu-a-nflorit
Ş-acu-i vremea de iubit,
Pe Valea Prislopului,
Valea liliacului,
Să-i dăm drumul dorului.”
Sărbătoarea liliacului consfinţeşte biruinţa deplină a primăverii şi rămâne pentru oamenii acestor locuri o sărbătoare a iubirii şi a naturii. Poate că de aceea, gătită în haină sărbătorească, natura mirifică de la Ponoarele, cu toată ospitalitatea oamenilor de aici conduşi de către inimosul primar Gică Păraşcu, vă aşteaptă să veniţi şi să vă înfruptaţi privirile şi sufletele.
Ţinutul Cloşanilor în poezia lui Pillat
Denumirea Cloşani este cunoscută încă din vechime deoarece este legată de un ţinut administrativ numit Plaiul Cloşani care cuprindea localităţile din partea de nord-vest a judeţului Mehedinţi. Această denumirea a ţinutului este în legătură cu cea a localităţii situate la poala masivului Piatra Cloşani (1456), unul dintre cele mai interesante aflate dincoace de apa Cernei, între judeţele Gorj şi Mehedinţi. Trebuie să menţionăm că acest masiv se compune din două părţi: Piatra Mare şi Piatra Mică, legate între ele printr-o şa, de unde şi aspectul său de cămilă cu două cocoaşe. Vegetaţia cuprinde multe specii de arbuşti şi o mare varietate de flori, iar în şaua dintre cele două pietre se află, pe o suprafaţă de peste un hectar, o minunată poiană de narcise, flori sălbatice de primăvară ocrotite de lege.
Nu ştim cu certitudine dacă poetul Ion Pillat a reuşit să viziteze acest masiv muntos, dar este sigur faptul că l-a evocat în opera sa, ceea ce denotă că l-a cunoscut. Şi era firesc acest lucru pentru că poetul venise aici la mătuşa sa favorită: Pia Brătianu. Aceasta împreună cu Sabina, căsătorită Cantacuzino, a rămas apropiată de sufletul poetului toată viaţa. Am constatat acest lucru parcurgând corespondenţa adunată în volum de către nora poetului, Cornelia Pillat. În această corespondenţă Pia apare cu numele de Brătianu şi pentru a nu se confunda cu sora poetului care poartă acelaşi nume şi nici cu bunica acestuia, care se numea la fel, i se spunea Leliţa. Ea a mers după poet la Paris şi, aşa cum se desprinde din corespondenţă, legăturile lor s-au păstrat şi după ce poetul s-a căsătorit şi a avut copii.
Mătuşa sa, Pia, s-a căsătorit mai târziu cu moşierul Alexandru Alimăneşteanu care se trăgea din comuna Alimăneşti, judeţul Olt. Fraţii Alimăneşteanu au cumpărat moşia Cloşani printr-un act de vânzare încheiat la 26 mai 1910, la Bucureşti. Această moşie a aparţinut iniţial lui Barbu Viişoreanu de unde a ajuns în proprietatea Eugeniei Marghiloman care a dat-o drept dotă fiicelor sale: Elena căsătorită cu generalul Angelescu şi Aretia, cea care a fost căsătorită cu generalul Palade. Una dintre urmaşele generalului Angelescu, Ecaterina, căsătorită Santorelli, a vândut moşia fraţilor Alimăneşteanu, după cum se poate desprinde din documentul aflat la primăria din Padeş:
Ecaterina Santorelli născută Golfineanu cu autorizarea soţului în baza procurei autentificată de Trib Dolj Notariat sub No 4534 /907, de profesiune menajeră şi proprietară, domiciliată în Craiova Str. Târgului No 42 şi Elena (Laura) C Angelescu născută Golfineanu, cu autorizarea soţului menajeră şi proprietară domiciliată în Bucureşti, str. Dogari No 34 de o parte ca vânzătoare şi Alexandru M Alimăneşteanu, Virgil M. Alimăneşteanu şi Vasile Alimăneşteanu de profesiune proprietari, domiciliaţi în comuna Alimăneşti, judeţul Olt … vând de vecie şi irevocabil … întreaga noastră moşie numită Cloşani situată în comuna Cloşani, Plaiul Cloşani, judeţul Mehedinţi, sol şi subsol cu toate trupurile ei şi sub orice denumiri vechi sau noi în toată întinderea ei până în proprietăţile vecine aşa cum stăpânim şi noi şi cum au stăpânit-o şi autorii noştri, cu orice păduri, clădiri, zidiri, împrejmuiri şi îmbunătăţiri aflate pe această moşie fără să ne mai rezervăm ceva pe seama noastră, cum şi toate drepturile ce ne conferă în trecut, prezent şi viitor titlurile noastre de proprietate fără nici o rezervă pentru noi. Suprafaţa întregei moşii Cloşani ce vindem este de circa 8500 hectare…
Aşadar Pillat putea să vină oricând la mătuşa sa şi eu trăiesc cu convingerea că a fost de mai multe ori la Cloşani pentru că altfel nu avea posibilitatea să cunoască atât de bine zona. Nu ştim cât timp a poposit poetul la acest conac, dar perioada şi-a arătat rodnicia întrucât acolo a fost concepută prima dintre elegiile sale, numită Cloşani, fapt consemnat de Cornelia Pillat în capitolul intitulat: Note, variante şi comentarii:
374I Cloşani. Concepută la Cloşani, 17 august 1926. Scris în Călimăneşti, 21-23 august 1926[1].
N-am mai putut afla, după atâta timp, câte zile a stat poetul la Cloşani, dar zona îi era, cu siguranţă, bine cunoscută, după cum se desprinde din elementele evocate în poezia sa. Acest lucru nu se putea realiza doar într-o zi, ci numai prin vizite repetate ori discuţii purtate cu mătuşa sa Leliţa şi cu Alexandru care erau bine familiarizaţi cu ţinutul, dat fiind faptul că aveau moşia acolo.
Conacul Alimăneştenilor era o casă obişnuită cu vreo cinci camere şi avea alături unul dintre grajduri, utilizat astăzi drept magazie de lemne pentru şcoală. Platoul pe care se află este numit de localnici Poiană, iar lângă acest platou, în partea sud-vestică, se mai păstrează câţiva brazi falnici şi nişte nuci bătrâni care datează cu certitudine de pe la începutul secolului trecut. Chiar lângă conac, pe partea dinspre drum, se mai află şi acum un dud foarte gros peste care cred că şi-a aruncat şi poetul privirea atunci când voia să vadă Piatra Cloşanilor, când vizitase satul. Din mărturisirile Corneliei Pillat, o primă încercare, un bruion al poeziei, a fost scris chiar la Cloşani, aşa cum arată nota de la finalul poemului: Cloşani, august, 1926, dar în întregul lui poemul a fost finalizat la Călimăneşti, o săptămână mai târziu şi publicat apoi în Viaţa românească în acelaşi an[2]. Aici, în staţiunea de pe malul Oltului, era o atmosferă propice creaţiei şi impresiile acestei călătorii făcute la Cloşani îi erau încă proaspete în minte, după cum îi scria poetul mătuşii sale, Tanti Bi (Sabina Cantacuzino):
E atâta linişte şi verdeaţă aici, încât, cu toate supărările şi nenorocirile de la Bucureşti, văd că aici îmi pot reveni în fire şi să mă apuc de scris.[3]
Poezia intitulată Cloşani deschide seria Elegiilor, unele dintre cele mai complexe creaţii ale lui Pillat, utilizând o tentă folclorică, în spiritul eminescian din Călin (File din poveste). Parafrazarea acestui poem chiar la început încearcă să ne introducă în atmosfera basmului. Metafora ”codri de aramă” este substituită brusc cu numele unei localităţi cunoscute, târgul numit Baia de Aramă:
De treci Baia de Aramă de departe vezi albind
-Stai Căline- nu pădurea ci toţi munţii de argint.
Iată Piatra ca o cloşcă, iată puii ei Cloşanii
Şi deodată uiţi Florica şi deodată uiţi Miorcanii
Şi deodată intri-n ţara basmului ce-l credeai mort.
Prin aceste versuri poetul fixează un cadru specific, de munte, dominat de Piatra Cloşanilor prin care încearcă să intre în lumea copilariei şi a basmului.
[1] I. Pillat, Opere(1912- 1927), vol. 2,Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983, p.307.
[2] Viaţa românească XVIII(1926),nr. 9, septembrie, p. 249-251, cu titlul Elegie şi dedicaţia: Pentru Pia şi Alexandru Alimăneşteanu şi în aceeaşi toamnă în revista Datina IV(1926), nr. 7-8, septembrie- octombrie, p.148-149.
[3] I. Pillat,Scrisori(1898-1944), ediţie îngrijită de Cornelia Pillat, Ed. Du Style, Bucureşti, 1998,p. 211.
